Rugă

Pe cale Ta e linişte şi pace
O linişte ca a pădurilor pe care le-ai făcut, să fie şi în sufletul meu;
şi, ca lumina cerului să fie credinţa în ochii mei,
iar rugăciunile mele, ca murmurul apelor să nu mai contenească

.
Du-mă,
du-mă pe cărările Tale, departe, departe…
să mă pierd pe ele,
şi să nu ştiu să mă mai întorc înapoi în lumea plină de păcat
Sufletul meu de la Tine vine, şi îmi şopteşte încet,
cum tot în lumea Ta vrea să se întoarcă;
Să mă sfinţesc, şi să mai plâng din an în an,
să-mi amintesc de Tine, să fiu smerit…

.
să mă sfinţesc…

Amintiri

MATEI 24:35   “Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”

La un moment dat, fiecare om pretuieste ceva.

Un pastor de prin Moldova ne-a povestit odata despre despre o persoana in varsta care avea in casa bibelouri – exagerat de multe. Si fiind singura, ea si bibleourile, era cam rece casa. Ii spunea pastorului cat de mult si-ar dori sa fie cineva care sa le mai sparga din cand in cand – se referea la un copil.

Este interesant cat de mult pretuiesc unii amintirile, cam tot ceea ce nu are suflare, lucruri care ne amintesc de trairi intense, de la fotografii, obiecte, maruntisuri de fel si fel, pana la 4 roti pe care le idolatrizam, … si nu pretuiesc viata asa cum e ea, plina de caldura si de simplitate. Sunt mai importante alte lucruri oare?

Probabil, de fapt cu siguranta, ca avutul personal nu te mai multumeste la un moment dat.

Nu au rost argumente pro sau contra. Are rost ce spune Biblia, fiindca… Fiindca unora le pasa si altora nu.

Se intampla sa tinem la vreun obiect mult. E si normal si foarte bine sa iti pese, sa ingrijesti lucrurile sa nu se degradeze, adica sa stii sa pastrezi ceea ce ai. Dar nu mai mult decat merita. Si o voce iti striga in soapta – Vor trece!  Dar cuvintele Lui vor ramane…

Editorial…

Biblia insasi, nu are rost sa se citeasca singura. S-ar simti si ea ciudat. …………………………………………………………………………………………….

Cartile nu mai sunt citite. Doar blogurile poate. Nici ziarele, poate doar unele reviste, si acelea poate tot pe net.

Cartile nu mai sunt la mare cautare si nu mai sunt ceva interesant. Putini mai sunt cei ce citesc carti.

Tot ceea ce citesc unii apare pe un monitor, incepand de la stiri, editoriale, meteo, aiureli… etc., si undeva pe la sfarsit, ceva legat de Biblie.

Adevarul e ca nici Biblia nu se mai prea citeste. Ia timp! Si nu avem prea mult.

Macar articolele de pe blogurile crestine mai supravietuiesc (poate). Oricum la capitolul rating, un blog crestin nu se va apropia in veci de veci de topuri, pentru ca doar unii care mai cauta un cuvant frumos din Biblie le mai frunzaresc.

Pare un efort sa iei Biblia (mai ales cand nu ai dispozitia necesara) si sa o rasfoiesti.

Intamplari interesante cu Biblia:

- Un tip, a luat odata o Biblie si i-a dat unui in cap cu ea de era sa pice joc zicand “Citeste MA!”

- Am gasit odata o Biblie uitata, si spre groaza mea era supraplina de abtibilde, peste tot prin ea, unu mai interesant ca altul…

- Pe coperta unei Biblii am observat un mesaj mare lipit, nu prea imi mai amintesc cum era, dar suna ceva de genul “Dumnezeu a murit!” sau “Nu exista Dumnezeu!”, iar dedesubt, cu niste litere minuscule, era explicatia cum ca nu e asa, ci Dumnezeu e viu si este peste tot. Sau ceva de genu. Oricum e cam aiurea sa lipesti pe coperta Bibliei un mesaj asa aiurea doar ca Biblia ta sa arate mai beton…

Mai raman unii cu blogurile care poate mai indeamna la respect pentru Biblie, si la citirea ei…

Nu stiu cati au sentimentul acela de a se concentra pe ceva destul de serios. Un actor dintr-un film spunea despre “Razboi si Pace”, cum s-a apucat sa o citeasca intr-o noapte abla si lunga de iarna langa foc, si cum i-a ramas intiparita in minte. (suna bine)

Poti face acelasi lucru si cu Biblia.

Nu pot compara Biblia cu nimic, dar imi fuge mintea la cafea, pe care zilnic simtim nevoia sa o bem, si unii chiar tremura dupa ea, nu sunt buni de nimic fara… Oare si la cititul Bibliei sunt asa?

Aroma unei cafele

Romani 12:11 “În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu duhul. Slujiţi Domnului.“

Cate amintiri si sentimente pot veni din aroma unei cafele?

In noaptea dintre ani, unul din invitati a cerut o cafea. Era un prieten alaturi de care am calatotit mult in misiuni. I-am facut cafeaua, un 3 in 1, si am pus-o intr-un pahar de plastic si nu intro ceasca fiindca acesta era la indemana.

Avea aceiasi aroma ca de fiecare data. Acelasi gust pe care l-am simtit dimineti in sir, de cate ori plecam, spre locatia misiunii. Gandul mi-a fugit departre. Aceiasi aroma pe care o avea misiunea, aceiasi trezire si gust, acelasi sentiment  de a face lucrarea cat mai bine, aroma care ma incalzea in frigul diminetilor de iarna si care o asteptam cu drag  zile in sir pana la o noua plecare, fiindca cea de zi cu zi nu era la fel…….. nu era ca in misiune.

E doar o simpla amintire, venita dintr-o cafea, despre ceva ce traiam cu ardoare si cu bucurie in suflet, din aceea de care nu isi pot imagina multi.

Aceiasi pasiune cu care traiam altadata, si traiam fiecare moment intens si deplin, aceiasi exaltare pe care o aveam cand eram doar cu idea ca sunt OK, o am acum in ceea ce se numeste misiune crestina, si in lucrarea lui Dumnezeu, acum. Doar ca in aceasta lucrare am gasit mai mult. E cu mult mai deosebita si mai plina de esenta.

Toate sentimentele si trairile, toata libertatea, intr-o cafea.

Iubire si respect

Exodul 20:17 – Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.

 Iacov 2:8 – Dacă împliniţi Legea împărătească, potrivit Scripturii: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, bine faceţi.

 

Un cunoscut de-al meu si-a cumparat prin anii ‘90 un autoturism aproape nou, adus din strainezia, si cam unicat prin zona…, o masina frumoasa si eleganta. In dimineata urmatoare se afla cu un prieten de-al lui la o cafea, la discutii, si nu ii spusese nimic despre aceasta, fiindca nu era deloc omul care sa se laude. Parcase masina in apropiere fara si se duse la cafea.

Dupa ceva timp in care povestira si se simtisera bine, se hotarara sa plece. La iesire amicul sau zise : «Uite ce masina frumoasa, ce bine ar fi sa avem si noi de astea ! » Omul nostru nu zise nimic, nici macar nu zambi, nepunand pret asa mare pe un obiect gen masina. Amicul continua « Oare a cui o fi ? » « E a mea » a raspuns primul. « Da de unde ! » zise prietenul sau pe un ton rautacios.

Dezamagit intr-un fel de atitudinea acestuia, a scos cheile de contact din buzunar, la care prietenul sau facu o fata lunga, dupa care se urca in masina si pleca linistit, lasandu-si amicul parca fumegand…

Încredere

Filipeni 4 : 6-7

(6). Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri.  (7). Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.

Un cunoscut se afla in avion, revenind in tara dupa o calatorie. In timpul zborului avu timp de meditare indeajuns, ore bune, si bineinteles ca se gandi si la Dumnezeu, fiind atat de sus, deasupra norilor. Gandurile il dusera la experienta unui prieten, care tot intr-o calatorie cu avionul experimenta ceea ce se numesc turbulente, dar destul de periculoase, incat avionul care cazuse in gol cateva sute de metrii, se intoarse in cadere cu burta in sus, dar pilotii au reusit sa il redreseze, eveniment care ar fi putut insemna sfarsitul.

In momentele urmatoare se gandea si pasagerul nostru la posibilitatea intamplarii unui eveniment asemanator. Isi aminte si de spusele amicului sau care il lauda pe Dumnezeu, cat de mare e puterea lui si a salvat situatia…

Se intreba in sinea lui daca Dumnezeu va face acelasi lucru si pentru avionul in care era el, in caz de turbulente, adica sa vada si el cat de mare e puterea lui Dumnezeu, in caz ca …

Nu se intampla nimic. Si incet ii veni in minte un aspect interesant. Nu era necesar sa se intample nimic cu avionul, pentru ca el sau oricine altcineva care era in avion sa cunoasca cat de mare e Dumnezeu.

Increderea in Domnul, e un lucru deosebit. A fi constient ca sanatatea si viata din noi,  sau de orice lucruri marunte care vorbesc despre maretia lui Dumnezeu, e un pas deosebit in constiinta oricarui copil al lui Dumnezeu.

Intr-adevar, nu e necesar ca avionul in care esti sa se intoarca cu burta in sus si sa cada in gol, sau masina in care esti sa derapeze, sau alte intamplari SF…, ca sa ii ceri ajutorul Domnului si ca sa vezi ca El e acolo si pentru tine, ci e deajuns sa te increzi in El in absolut orice lucru, mai mult sau mai putin important, si in aceste lucruri de fiecare zi, in acestea, Domnul se bucura daca Ii cerem ajutorul. El e intotdeauna acolo pentru tine… Tu esti tot timpul cu El in suflet?

Calatorul

Aflandu-se pe drumul catre casa, la intoarcerea dintr-o localitate, un sofer se gandi sa ia pe cineva la ocazie in speranta de a mai face niste bani in plus. Intr-un sat, la marginea drumului vazu ca ii face semn sa opreasca un barbat inalt, cu un bagaj si cu niste scule de lucru. Eea seara si era obosit si nu isi dorea altceva decat sa ajunga acasa.

Soferul bucuros de un castig suplimentar, opri si il lua in masina pe calator. Dupa cateva minute se uita cu coada ochiului la pasager si observa hainele saracacioase cu care era imbracat. Nu era nici prea ingrijit si o oboseala indelunga se citea pe toata fiinta lui. I se facu mila de bietul om.

Incepu sa discute cu el si calatorul ii povesti despre durerile si necazurile care i-au cuprins viata, aspecte din viata lui, de sanatatea subrezita, si pe deasupra cat de fericit si multumitor e bunului Dumnezeu pentru tot ceea ce are.

Se lasa o tacere indelungata in masina pana la destinatie, timp in care soferul nu putea sa nu se gandeasca decat la diferenta dintre ei. El avea tot ceea ce putea sa-si doreasca, nu era nici bolnav, masina valora cat o casa, nu avea nici necazuri si nici datorii. Dar Dumnezeu … Dumnezeu era o amintire de demult.

La destinatie, soferul se simti atat de vinovat, incat atunci cand pasagerul i-a intins niste banuti pentru plata, acesta refuza categoric, si scoase din buzunar cativa bani si ii dadu el omului.

A minti sau… a spune adevarul denaturat

Un profesor ne-a povestit o intamplare din viata lui. Era profesor universitar, doctor in stiinte. Multi dintre noi am vazut ce inseamna grevele spitalicesti, atunci cand nimeni nu este primit in spitale inafara de cazurile urgente, in rest usile sunt inchise pentru ceilalti. Fiind grabit sa ajunga la cineva sau la vreun consult, din cate ne-a povestit, ajungand la spital si vazand imbulzeala de oameni de la intratre a incercat sa gaseasca o metoda de a intra inauntru. Si-a facut loc prin multime si a ajuns in fata intrarii unde cativa angajati ai spitalului l-au oprit :

- Nimeni nu intra in spital domnule!

- E in regula, sunt doctor; a raspuns el pe un ton calm.

- Scuze, nu stiam, va rog sa poftiti inauntru. Dupa care i-a deschis usa si a intrat.

Aspectul esential era ca nu a mintit in nici un fel. In fapt, era doctor. Faptul ca era intr-o alta ramura, nu cred ca are vreo relevanta. Daca titulatura insemna unda verde din partea angajatilor spitalului, atunci cerinta era indeplinita. Bineinteles pe langa faptul ca era doctor, tin minte ca avea o barba mare care ii acoperea toata fata, ochelari si imbtacamintea costum, adica si arata a doctor, prezentabil si serios. Tonul calm pe care vorbea si blandetea din ochi nu l-au putut trada in nici un fel.

Am fost intrebat, la fel ca si dumneavoastra, daca exista minciuni bune, sau necesare. Daca ar fi sa intram in problema am puntea gasi argumente pro si contra. Dar, relationarea noastra cu cei din jur, ne determina in functie de imprejurari sa actionam dupa natura noastra interioara, asa ca ramane la latitudinea fiecaruia felul in care alege sa-si pastreze constiinta nepatata.

Încrezător in propriile puteri

Un hot de buzunare, tanar in meserie, se hotaraste intr-o zi sa incerce o noua linie de autobuz. Era o zi calduroasa si destul de agitata, iar autobuzul in care se urca era supraplin de calatori care se imbulzeau, se impingeau si faceau multa galagie. Nimic mai bine pentru tanarul hot de buzunare. Se simtea la fel ca un rechin in mijlocul unui banc de pestisori.

Intre atatia oameni, tanarul se invarti cum reusi mai bine. Dupa vreo catva minute de mers, incarcand sa para atras de privelistea ce se vedea afara, scoase dintr-un buzunar al altui pasager un telefon mobil pe care il si trase in maneca. Se intoarse in cealalta parte si dintr-un alt buzunar scoase un portofel pe care il baga in cealalta maneca. Incet autobuzul opri si o parte din pasageri coborara si odata cu ei si tanarul nostru.

Se retrase langa niste pomi unde nu erea nimeni ca sa vada ce prada a capturat.

Curios, scoase telefonul. Era un model identic cu telefonul sau personal. Dupa ce il analiza mai atent observa ca de fapt era chiar telefonul lui. Naucit de ce se intamplase, scoase iute si portofelul in speranta ca nu a iesit in pierdere si ca, macar acolo va gasi ceva util. Nu mare ii fu mirarea sa gaseasca in portofel propriul act de identitate si ce mai avea el prin el…

Sub un cer senin

Psalmul 146

“1. Lăudaţi pe Domnul! Laudă, suflete, pe Domnul!

2. Voi lăuda pe Domnul cât voi trăi, voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi fi.”

Eram pe drum, undeva intre Paris si Metz, cand la un moment dat m-a trezit un prieten in masina, « ne apropiem de cimitirul de la Verdun. »

Am tresarit, si am luat aparatul repede in mana, fiindca mi-am amintit de toate paginile de istorie in care se povestea ce a fost acolo odata.

Nici nu iti vine sa crezi ochilor, cand treci pe langa un camp cu iarba frumos tunsa si, probabil mai multe decat firele de iarba, cruci albe aliniate parca pentru ceva anume… Dupa catva timp, cand te trezesti din sentimentul pe care ti-l inspira acea imagine, observi ca nu se mai termina, si masina merge in continuare. A durat ceva timp.

O singura poza am facut, si nu stiu ce fel de coincidenta a fost, ca din tot cimitirul, cat era de lung, si in viteza masinii, din intamplare, am prins in cadru, perfect incadrata poarta mare, intrarea.

Pe langa monumentele de acolo despre care citisem, cimitirul are cateva sute de mii de morminte ale unor soldati, majoritatea necunoscuti.

Eu sunt, si nu doar eu dar, noi suntem. Si cred ca avem de multumit cuiva pentru asta. Daca ne pasa de pacea de care avem parte aici si acum.

Domnul a ales ca noi sa traim azi, si sa fim ocrotiti.

Suntem oare constienti de datoria, sau macar de faptul ca datoram un multumesc cuiva?

Pare banala povestea aceasta, dar daca ajungi acolo iti schimbi parerea. O experienta care intr-adevar va da de gandit oricui. Si te vei gandi cu siguranta la Dumnezeu, al carui nume nici nu stii de cate ori il vei pronunta.